Nu m-ar speria gandul ca ANAF s-ar intreba ce si cum, insa chiar vreau sa cred ca inca e valabila legea conform careia cel care invinovateste trebuie sa aduca probe. Cu toate ca am dubii. Altfel, cum s-ar spune... as merge in instanta cu mana-n fund.
Cuvintele tale imi provoaca un suras amar, stii... Despre
prezumtia de nevinovatie am mai discutat recent, in alt topic al tau... Chiar am recitit acum acea postare, in care citasem din
The Satoshi Revolution...
Temeiul legal al “prezumției de nevinovăție” este exprimat uneori de expresia din limba latină “
ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, ceea ce înseamnă că dificultatea demonstrării (n.r. vinovăției) stă pe umerii acuzatorului, nu pe cei ai acuzatului. Se presupune că acuzatul ar fi nevinovat până când se demonstrează că el sau ea este vinovat(ă). Doctrina legală se bazează pe credința că majoritatea oamenilor nu sunt criminali, și de aici și prezumția de nevinovăție; vinovăția trebuie demonstrată. Doctrina are în spate și un principiu logic: în condițiile în care este imposibil de
demonstrat o negație, greutatea de a demonstra adevărul stă pe umerii celui care face o aserțiune pozitivă. [...]
Guvernului i s-a acordat dreptul de a supraveghea masele și de a le cere socoteală, iar oamenii nu au mai putut beneficia de prezumția de nevinovăție, chiar dacă nu erau acuzați de nimic. Vameșii iau amprentele oamenilor, îi molestează, îi interoghează și urlă “Actele!”; cei care nu se supun sunt considerați vinovați deoarece au ceva de ascuns. Poliția arestează oamenii care nu se legitimează, chiar dacă arestarea respectivă este legală sau nu. În fond, polițiștii sunt “băieții buni”, ceea ce înseamnă că “băieții răi” sunt doar aceia care nu se supun. Încălcarea drepturilor este justificată și chiar încurajată prin motive nobile de către agenții guvernamentali, care trebuie să ofere siguranță și să mențină pacea. Prezumția de nevinovăție a fost transferată de la oameni la angajații guvernului.Ipotezele care stau la baza nevinovăției au fost și ele schimbate. În loc ca majoritatea oamenilor să nu fie considerați infractori, toată lumea este suspectată de vinovăție până când li se demonstrează nevinovăția. Cum? Actele de identitate emise de guvern și raportarea sunt temelia probelor. Astfel este inversat și principiul logic conform căruia este imposibil de demonstrat o negație; acesta a fost înlocuit cu o eroare de logică cunoscută sub numele “
argumentum ad ignorantiam” (aici, “ignoranța” se referă la lipsa unei probe contrare). În câteva cuvinte, expresia înseamnă că “o propoziție este adevărată pentru că nu a fost demonstrat că este falsă”.
Și astfel, posibilitatea ca un om să fie infractor este adevărată doar pentru că nu s-a demonstrat contrariul.Din nou, prezumția de nevinovăție a ajuns la mâna guvernului, departe de a aparține individului. Și nu este vorba de nicio exagerare. Este cântecul de lebădă al justiției [...]
Iar ce ai scris tu mai sus imi reaminteste de un alt pasaj din aceasta carte...
Partea intai (
(Crypto) Intimitatea previne violența și crima) a capitolului 6 (
Intimitatea este o premisă a drepturilor omului) ne prezinta, in parte, o istorie asupra intimitatii, asupra dreptului la intimitate si asupra fundamentelor unui proces echitabil. Este foarte interesant ce scrie aici...
(Aici, prin intimitate se înțelege “dreptul cuiva de a-și controla datele personale”. Dacă un om completează în mod voluntar un document guvernamental sau dacă își deconspiră datele personale, atunci el pierde dreptul și capacitatea de a controla ce se întâmplă mai departe cu ele. Dar datele păstrate la secret pot fi obținute prin violență; oamenii pot fi forțați să spună ce gândesc; casele pot fi scormonite, iar computerele pot fi sparte. Intimitatea crypto, încastrată în cheile private, constă în informații ascunse, pe care guvernul le vrea cu orice preț.)
Istoria poate fi privită ca un îndelungat experiment social și intelectual. [...]
Un punct mai bun de unde se poate începe o corelare a intimității cu drepturile omului este libertatea religiei și procesul echitabil. O insurecție crucială din secolul al XVI-lea a definit evoluția ambelor noțiuni în societatea Occidentală. Totul se învârtea în jurul dreptului oricărui om de a-și păstra credințele religioase doar pentru el, astfel încât acest aspect să nu poată fi folosit împotriva lui într-o instanță de judecată. O versiune actuală a acestui drept se numește “al cincilea amendament” – acesta invocă ideea ca într-un proces echitabil un acuzat să nu fie forțat să mărturisească împotriva sa. Chiar dacă temeiul unui proces echitabil este considerat a fi posibilitatea unui vinovat de a face recurs, adevăratul beneficiar este cel din stradă, care chiar dacă realizează asta sau nu, are parte de protecție în fața unei puteri arbitrare.
Insurecția are un fundal. În 1534, Henry al VIII-lea a negat autoritatea Papei și a înființat Biserica Anglicană, aceasta păstrând cele mai tradiționale rituri catolice. Astfel, protestanții, numiți disidenți, au fost deseori judecați pentru erezie; tortura era ceva obișnuit în cadrul proceselor. La finalul anilor 1530, protestantul John Lambert a fost ars de viu pentru erezie. În timpul procesului, Lambert a devenit primul englez care a proclamat că în numele lui Dumnezeu și al legii este ilegal ca un om să se acuze singur. El a făcut apel la respectarea intimității cugetului.
Dreptul omului de a nu mărturisi împotriva sa are precedente, dar nu a fost aplicat în instanțele de judecată din Anglia până la finalul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Acest drept are rădăcini adânci în istoria persecuțiilor religioase. Instanțele solicitau pârâtului să răspundă unui puhoi de întrebări bazate pe probele adunate cu ajutorul martorilor sau al surselor de informare, fără a-i spune învinuitului de ce anume este acuzat. Interogarea avea ca scop atragerea pârâtului într-o cursă, astfel încât să mărturisească. Oamenii erau judecați pentru simple suspiciuni și dacă erau găsiți vinovați, erau siliți să spună numele altor eretici. Tăcerea era considerată mărturisire.
În 1563, John Foxe a publicat Istoria Martirilor, care a avut o influență imensă și care a fost numită “abecedarul liberalist” al drepturilor procedurale. El a argumentat dreptul de a nu spune nimic. Dreptul de a păstra secrete informațiile personale.
Mai cunoscut a fost însă liberalistul John Lilburne, care a întărit în 1637 procedurile lui Foxe, atunci când a fost adus înaintea judecătorilor de la Star Chamber pentru propagarea cărților puritane. În loc să fie acuzat, Lilburne a fost întrebat cum pledează. Refuzând să jure, el nu a răspuns întrebărilor care îl făceau să mărturisească împotriva sa. Lilburne a fost amendat, biciuit, pus la stâlpul infamiei și condamnat la închisoare până când ar fi mărturisit. În pușcărie el a scris despre tratamentul brutal la care a fost supus, în lucrarea intitulată The Work of the Beast. În 1641, când mult-hulita Star Chamber a fost abolită și când dreptul omului de a nu spune nimic a fost recunoscut, a avut și Lilburne parte de o susținere vastă.
Puritanii care au scăpat de persecutarea religioasă în Lumea Nouă au dus mai departe idealurile lui Lilburne, chiar dacă multe dintre instanțele din colonii au apelat la tortură pentru a obține mărturii, plus că le-au cerut pârâților să mărturisească împotriva lor. Totuși, în timpul în care coloniile deveniseră state, șase din ele aveau clauze în Constituție împotriva auto-incriminării și ulterior mai multe au procedat similar. Dreptul unui acuzat de a nu fi constrâns să vorbească a fost înființat la nivel național prin al cincilea amendament al Drepturilor Omului: “Nicio persoană […] (n.r. nu poate) să fie silită în vreun caz penal să fie martoră împotriva propriei persoane […]”.
Dreptul de a nu te auto-incrimina – intimitatea informațiilor personale – este nucleul unui proces echitabil. El este ilustrat în istorie în lupta pentru libertarea religioasă. A fost cea mai puternică formă de protecție față de tortura aplicată de autoritățile statului.
Atacarea intimității înseamnă atacarea drepturilor
Dreptul omului de a nu se auto-incrimina este în prezent subiectul unui atac orchestrat de către cei care spun că acest lucru este împotriva “securității” și împotriva altor interese guvernamentale, cum ar fi prevenirea evaziunii fiscale. Cererea stringentă a cheilor de criptare și a cheilor private crypto sunt doar două exemple de atacuri violente ale guvernului asupra intimității.
Intimitatea – dreptul de a încuia ușa de la intrare, dreptul de a nu spune nimic – a fost protejată atât de mult încât a părut că este ceva garantat. Dar oamenii uită; intimitatea a luat ființă din faptul că unii au acceptat să fie torturați și omorâți în loc să divulge dușmanilor informațiile personale. Marile greșeli ale guvernelor din trecut au fost corectate și prevenite prin sângele disidenților încăpățânați. Aceleași mari greșeli sunt pe cale să se repete, dacă aspectele intime, cum ar fi situația financiară, nu vor fi respectate, ci vor fi demonizate.